Tribuna 2, BIA, integrare şi toleranţă

Clubul ZELENO ZVONO,
Zrenjanin,
Vineri, 23 iunie, orele 19.00
UČESTVOVALI:
Petar Luković, ziarist
Milenko Perović, specialist în etică
Losoncz Alpár, filozof
Demian Smith, membru al Consiliului Politic al Ambasadei SUA la Belgrad
Szerencsés Zsuzsanna, ziarist

MODERATOR:
Dinko Gruhonjić, preşedintele Uniunii Ziariştilor Independenţi din Voivodina

Dinko Gruhonjić:
Aş ruga-o pe doamna Serenčeš să deschidă tribuna prin aprecierea sa privind situaţia minorităţilor – când vorbim despre minorităţi, nu ne referim numai la minorităţile naţionale, ci şi la grupurile marginalizate azi în Serbia, înainte de toate în mijloacele de informare, ceea ce ar fi şi sfera lor de interes.

Szerencsés Zsuzsanna:
Iată primul exemplu: vom fi nevoiţi să amintim raportul Agenţiei pentru Securitate şi Informaţii (BIA) despre care, probabil, aţi auzit cu toţii, raport care a ajuns în faţa Comitetului pentru Securitate al Adunării Serbiei, în baza căruia situaţia ar fi următoarea: fiind vorba de securitate în Serbia, totul este, mai mult sau mai puţin, în ordine, cu excepţia riscului şi avertismentelor legate de minorităţile naţionale, fie că la mijloc ar fi sudul Serbiei ori Sandžak-ul, fie chiar şi Voivodina.
În afară de această apreciere gravă, ce ar fi deosebit de simptomatic pentru mine? Care au fost reacţiile la aceste aprecieri? Dacă acest raport este adoptat în prezenţa Comitetului Adunării, atunci nu mai este doar o apreciere a BIA. Deci, în acest sens, aceasta se poate interpreta drept apreciere a partidelor din Parlament. Acesta ar fi, deci, primul nivel. Al doilea nivel, despre care eu m-am întrebat ca ziarist, ar fi următorul: bineînţeles că am avut în public reacţii la o astfel de apreciere proastă şi absurdă, dar pentru mine a fost interesant următorul lucru (mă voi limita, de această dată, la Voivodina, deoarece aci lucrez): pe lângă angajamentul nostru profesional, care subînţelege să-i întreb, pe stimaţii noştri politicieni şi reprezentanţi ai puterii şi partidelor, cum ar comenta o astfel de susţinere şi apreciere (şi aici, bineînţeles, multe persoane s-au pronunţat, au acuzat, sau şi-au exprimat surprinderea vizavi de aprecierea respectivă), nu s-a întâmplat ca, de exemplu, conducerea provincială să fi dat vreo informaţie publică privind raportul BIA – chiar dacă Consiliul Executiv sau Adunarea dau informaţii publice despre o sumedenie de lucruri mai puţin importante. Cum se poate întâmpla ca, de exemplu, conducerea provincială – acum nu vorbesc despre partide – nu a considerat a fi necesar ca la propria iniţiativă, fără să fie provacată de ziarişti, să se pronunţe despre aceasta şi să-şi spună părerea.
Încă o ilustrare: în urmă cu aproape o săptămână – presupun că aţi remarcat campania mediatică destul de serioasă legată de acel eveniment, care a fost în plină desfăşurare – secretarului provincial pentru Minorităţile Naţionale, domnului Korherc, i-a fost înmânat buletinul de identitate bilingv. Şi aceasta, bineînţeles, s-a întâmplat, iar mijloacele de informare au relatat.
Din ce cauză vorbesc despre toate acestea? Dacă este organizată mult mai bine, dar este, promovarea foarte serioasă a acestui eveniment, mult mai bine decât alte evenimente, atunci se subînţelege că el a fost important. Dar ce s-a întâmplat, de fapt? Eu nu ştiu în ce măsură vă este cunoscut că în momentul când domnul Korherc şi-a primit buletinul de identitate şi când momentul a fost înregistrat de numeroase camere şi fotoaparate, s-a constatat că numele lui este greşit scris în buletin în limba maghiară. Deci, scrierea numelui într-un scris puţin ciudat, aşa cum este într-o altă limbă puţin mai complicată, cineva a făcut-o greşit. A fost scrisă o altă literă, aşa că a reieşit că secretarul se numeşte Tamas Korhenc.
Fiind vorba de drepturile minorităţilor, indiferent dacă la mijloc sunt minorităţile naţionale sau altele – consider că noi suntem înconjuraţi, aş zice, de un fel de centaurism. Când se întâmplă ceva pe plan general, retoric, toţi ne luptăm pentru drepturile lor, dar când ajunge timpul că acestea să se şi realizeze, atunci, în bună măsură, totul arată altfel.

Dinko Gruhonjić:
Domnule Alpar, în ce măsură s-au schimbat lucrurile din perioada Milosević şi până în prezent, deci, după schimbările din 5 octombrie, când este vorba despre multiculturalitate?

Losoncz Alpár:
Raportat la minorităţi, aveţi diferite strategii şi tactici. Dacă excludeţi câteva strategii diferite, de exemplu, dacă minorităţile nu doresc să se asimileze, dacă nu există nici posibilităţi de genocid, epurare etnică şi aşa mai departe, atunci, în esenţă, există două extreme ale unui arc. O extremă este dacă trataţi minorităţile ca o problemă de securitate – deci, toate minorităţile posibile, bineînţeles că acestea nu sunt numai minorităţi etnice. Cealaltă posibilitate este aceea – s-ar spune, cam patetic, o posibilitate ideală – ca minorităţile să fie tratate în sensul dreptăţii. În Serbia există exemple şi pentru primul caz şi pentru al doilea, de parcă aţi avea un scrânciob, de parcă aţi avea în discursul public un scrânciob care pendulează spre un pol şi, din păcate, foarte rar spre celălalt pol. Şi, bineînţeles, acesta este un semnal foarte serios – ceea ce s-a spus mai înainte – este cert că acest scrânciob, din când în când, chiar şi în acest moment, înclină spre cel de-al doilea pol. Deci, spre acela unde minorităţile sunt o problemă de securitate. Dar atunci când spuneţi că minorităţile sunt o problemă de securitate, afirmaţi multe lucruri. Aici nu este vorba de o simplă prezentare a acestui diagnostic, ci în baza acestora se afirmă ceva foarte sumbru în raport cu această comunitate politică. Iar atunci trebuie să ne întrebăm – ce fel de comunitate politică este aceasta, dacă are, de fapt, un ţesut de legătură, un fel de coeziune minimă, dacă, de fapt, minorităţile sunt o împovărare a dimensiunilor şi aspectului securităţii. Există aici câteva cuvinte cheie.
Voi începe, mai întâi cu toleranţa. Probabil că observaţi că în discursul public, foarte diferiţi exponenţi şi simpatizanţi ai puterii, atât de uşor, chiar atât de uşor, pronunţă cuvântul “toleranţă”, aşa cum au făcut-o „aparatcii” de partid acum 20 sau 30 de ani. Aveţi impresia că toleranţa este un lucru foarte uşor, aproape tehnic. Eu aş spune altceva – că toleranţa, bineînţeles atât de frecvent, poate chiar şi prea frecvent se foloseşte ca o chemare sau apel, ca o chemare sau un apel declarativ, deşi este o treabă foarte pretenţioasă. Problema constă în faptul că toleranţa se poate înţelege în diferite feluri şi cred că aceasta este relevant având în vedere tema de astăzi, care este, să ne amintim, se referă la diferite minorităţile şi la diferite grupuri marginalizate. Deoarece această modalitate de a înţelege toleranţa predomină în Serbia, de pare că este relevantă şi în privinţa atitudinii faţă de toate grupurile minoritare. Consider că toleranţa, în esenţă, este subînţeleasă ca o suportare reciprocă. Aceasta ar fi unica formă posibilă de a înţelege toleranţa. Bineînţeles că aceasta nu este modalitatea de a înţelege toleranţa pe care eu aş argumenta-o, pe care eu aş vrea s-o legitimez, dar prea des percep în discursul public, în diferitele vorbiri ale politicienilor, că ei, de fapt, înţeleg toleranţa ca pe o suportare – eu te suport, deci, te tolerez!
Dacă Dinko îmi dă voie, îl voi cita pe „bătrânul” Goethe, care într-un loc spune “Păi, dacă se spune – eu te tolerez – atunci aceasta ar fi cea mai mare înjosire”. De fapt, aceasta ar trebui luat drept cel mai serios avertisment, pentru că dacă această comunitate politică nu este capabilă să se întoarcă spre o astfel de înţelegere a toleranţei, atunci, din păcate, vom vegeta, pur şi simplu, la acest grad, la acest nivel, unde minorităţile – direrite minorităţi – vor rămâne ca nişte probleme de securitate sau un lucru care trebuie suportat. Pentru că dacă se spune – eu te tolerez pentru că te suport – este cert că se creează un raport de ierarhie – eu te suport pentru că eu pot aceasta, şi rămâne ca tu să suporţi toleranţa mea – să nu mă joc cu cuvintele.

Dinko Gruhonjić:
Domnule profesor Perović, cum este astăzi, după părerea d-voastră, să fii, de exemplu, muntenegrean în Serbia, aşa cum sunteţi dvs., sau, de exemplu, apartent al populaţiei gay sau lesbiene, o persoană cu handicap sau o persoană cu mustăţi? Deci, morala fiind la mijloc, ceea ce este specialitatea dvs., puteţi spune că ea măcar există?

Milenko Perović:
Păi, iată, voi răspunde în mod cât mai direct la această întrebare – în această ţară este rău să FII ca atare, iar apoi a fi oricine sau orice. De ce? Mai întâi, pentru a nu întinde prea mult povestea şi să rămânem fără timp suficient pentru discuţiile nemijlocite, întrebările şi observaţiile dvs., aş aminti doar două teze elementare, care, în sens indirect, se referă şi la mijloacele de informare din această societate.
Prima teză este – la prima va suna banal, dar ceea ce este banal nu însemnă că nu este adevărat, dimpotrivă, de foarte multe ori vrea să fie groaznic de adevărat: societatea noastră, deja de 20 de ani, este o societate încătuşată, clintită, excentrată din orice normalitate – în sfera spirituală, în sfera politică, în sfera economică, culturală, instructivă, sanitară şi aşa mai departe, să amintim absolut toate sferele sociale. Într-o societată încătuşată, clintită, nici mijloacele de informare nu pot fi altfel. Bineînţeles, nu are rost să întebăm dacă societatea este astfel pentru că mijloacele de informare sunt astfel, sau că mijloacele de informare sunt astfel pentru că societatea este aşa cum este. Răspunsul la această întrebare ar fi ca şi răspunsul la cunoscuta înterbare – cine este mai bătrăn, oul sau găina – din simplul motiv că raportul dintre societate şi mijloacele de informare este întotdeauna un cerc vicios, societatea sau situaţia din societate influenţând cel mai direct, în cel mai dezgolit mod, asupra situaţiei din mijloacele de informare. Ce vreau să spun? Toate paradigmele normale ale vieţii sociale, indiferent cum s-ar numi viaţa socială în ultimii 20 de ani în această societate, sunt absolut clintite, absolut încătuşate. În toate domeniile şi sferele din această societate predomină a abnormalitate absolută. Bineînţeles că este dificil să răspunzi la această întrebare sau să elucidezi de unde provine această abnormalitate, care este cauza apariţiei ei. Bineînţeles că este şi mai greu să răspunzi la întrebarea până când va dura această abnormalitate. Eu am tendinţa să susţin că această abnormalitate a fost promovată în perioada de distrugere a sistemului socialist precedent, ca o modalitate a anumitor grupuri intelectuale politice care pe atunci s-au promovat cu ambiţia de a prelua toate modalităţile puterii – pe cele în societate, pe cele politico-economice, culturale, ş.a.m.d., sub formula nemoralităţii. Astfel, atunci când doresc să concentrez totul într-o singură sintagmă, ceea ce a predominat în cei 20 de ani şi încă mai predomină, este, după aprecierea mea, un fel de cleptonaţionalism. Depinde de gustul fiecăruia în parte dacă va pune accentul pe clepto sau pe naţionalism.
Este cert că elita politică şi intelectuală din societatea noastră, în intenţia de a jefui din temelii această societate, produce sistematic idei sociale absolut abnormale, modelează sistematic conştiinţa socială pe dos, impune sistematic societăţii o percepţie abnormală, în întregime greşită a realităţii. Şi aceasta este, după părerea mea, acel cancer distructiv al acestei societăţi, care nu se lecuieşte prin alegeri parlamentare, care nu se lecuieşte atât de uşor prin fel de fel de schimbări ale conducerii. Aceasta este ceva cu totul mai profund. S-au ridicat generaţii şi generaţii de oameni tineri în această societate a noastră, care cunosc doar acea dimensiune a conştiinţei sociale – cleptocrate şi cleptonaţionaliste. Uitaţi-vă la orice eveniment care este important pentru această societate, cum se reacţionează la aceaste fenomene din eşaloanele de la conducere care modelează conştiinţa socială. Este cu totul indiferent dacă este vorba despre fotbal, sau despre Muntenegru, sau despre Kosovo, sau despre privatizarea gigantului “Knjaz Miloš”, sau despre altceva, sau cu totul altceva. Se reacţionează absolut abnormal. Ceea ce este normal în această societate, şi ceea ce a fost normal, şi ceea ce încearcă să rămână normal, are un statut total de gherilă. Normalitatea în această societate are, pur şi simplu, un statut total de gherilă. În aceşti 20 de ani, nici ea nu a beneficiat de o promovare politică serioasă, de nici o promovare culturală serioasă, spirituală, economică sau de altă natură. Dacă aveţi o societate încătuşată, unde se produce paradigma abnormalităţii absolute, paradigma greşită a receptării lumii, o recepţie greşită despre tot şi toate, este clar că acea societate nu este liberă. Acea societate este profund dependentă de nebunia programată, care se produce sistematic în cadrul ei.


Clubul ZELENO ZVONO, Zrenjanin,Vineri, 23 iunie, orele 19.00

Leave A Response