Tribuna 3, MASS-MEDIA ŞI DIFERENŢELE

Medija centar,
Belgrad,
27.07.2006, 12h
Participanţi:
Pavel Domonji, politolog, şef al Cancelariei Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului din Novi Sad,
Ivanka Jovanović, redactor-şef şi responsabil al revistei “Vesnik MD”, editată de Uniunea Distroficilor din Serbia,
Atila Kovač, secretar general al Teledom Uniunea Serbiei şi fondator al revistei “Dečko”, prima revistă gay din Serbia,
Žužana Serenčeš, ziaristă a Postului de Radio „Europa Liberă“,
Miodrag Marković, redactor al ediţiei de duminica a revistei „Kurir“, şi
Dragana Nikolić Solomon, ziaristă, directoar al Reţelei de Cercetare pentru Balcani în Serbia (Balcan Investigative Report Network, BIRN)

Moderatorul tribunei:
Dinko Gruhonjić, preşedinte al Uniunii Ziariştilor Independenţi din Voivodina

Dinko Gruhonjić:
Bine aţi venit la tribuna “Mass-media şi diferenţele” a Uniunii Ziariştilor Independenţi din Voivodina şi a Reţelei de Cercetare pentru Balcan în Serbia. Este, deci, vorba de ciclul de tribune realizate sub genericul “Promovarea diferenţelor” de Uniunea Ziariştilor Independenţi din Voivodina cu sprijinul Fondului pentru o Societate Deschisă din Serbia. Scopul nostru este ca printr-o dezbatere publică, prin tribune organizate în diverse oraşe din Voivodina şi Serbia, să atragem, de fapt, atenţia opiniei publice asupra ceea ce este, din păcate, un fapt notoriu, şi anume că mass-media de la noi sunt încărcate de fel de fel de stereotipuri faţă de grupurile minoritare şi marginalizate şi că, drept consecinţă, suntem încărcaţi de netoleranţă. Concret, tribuna de azi o realizăm în colaborarea cu BIRN şi cu sprijinul Fondului pentru o Societate Deschisă şi al Ambasadei Marii Britanii la Belgrad.

Dragana Nikolić Solomon:
Atunci când iasă puţin din Belgrad, omul devine tot mai conştient cât de divers este statul în care trăim, Serbia, şi câte grupuri diferite, câte comunităţi religioase şi grupuri minoritare diferite trăiesc în această ţară. Dacă cineva de pe Marte ar cădea în statul nostru şi ar citi presa sârbească, mai ales cea din Belgrad, acesta şi-ar crea o imagine total greşită – citind titlurile din ziare. De pildă: “Preotul satanist din Ungaria vine la Novi Sad, la o mare slujbă neagră, la va fi măcelărit un copil” – acesta este unul din titlurile ziarelor noastre. Sau, de exemplu: “Persoanele cu tulburări în dezvoltare, în pofida tuturor lucrurilor, au dreptul la viaţă”. Pe la mijlocul lunii iulie a fost înjunghiat cu cuţitul pictorul Života Milanović, membru al sectei “Hare Krishna”, iar pe creştetul capului i-au desenat semnul crucii şi i-au spus că contaminează credinţa sârbă şi poporul sârb – “Tu eşti sectar şi credincios al credinţei ţigăneşti, noi suntem sârbii care păzesc obrazul patriei noastre”. Iar nu demult, pare-mi-se ieri, am citit încă un titlu interesant despre suedezele înfocate care aleargă negrii prin Zambia, în timp ce soţii lor înoată în apele finlandeze.
Poanta este că ziariştii, respectiv mass-media, sunt cei care conturează realitatea noastră. Ei, de fapt – dacă trebuie să fie oglinda realităţii noastre – trebuie să fie şi un forum pentru diferite grupuri şi comunităţi care trăiesc aici. În mass-media noastră, acest forum trebuie să fie folosit pentru schimbul de informaţii şi idei, pentru dialogurile tuturor acestor grupuri diferite, ceea ce nu este cazul în ţara noastră.
O informare obiectivă şi adevărată despre grupurile minoritare, fie că este vorba de oameni de diferite religii şi credinţe, apartenenţi ai diferitor comunităţi minoritare, persoane invalide sau de minorităţi sexuale, ar trebui, înainte de toate, să pornească de la o încercare cu adevărat onestă să se relateze şi să se scrie despre aceste minorităţi, respectând diferenţele. Acestă informare despre diferenţele este importantă deoarece noi, ziariştii, suntem în poziţia să creăm – deci, prin scrierile noastre – anumite stereotipuri. Trebuie să fim conştienţi de acest lucru şi aci responsabilitatea noastră este mare. Înseamnă că noi suntem cei care dăm nişte indicii semiotice tuturor grupurilor, creând o imagine despre oamenii care sunt din categoria celorlalţi şi nu sunt ca noi. Aceste imagini ce le creăm în presă sunt, deseori, colorate de prejudecăţi istorice sau familiale, de nişte clişee învaţăte în copilărie, astfel că atunci când în ţara noastră zici “ustaş”, tu ştii exact la cine se referă aceasta, ceea ce poate că nu ar însemna nimic unei persoane venite din altă parte.
(…)

Ivanka Jovanović:
Îmi voi începe discuţia cu întrebarea tribunei de azi, şi anume – dacă mass-media este doar oglinda societăţii sau că şi ea este responsabilă pentru crearea stereotipurilor negative, adică pentru crearea stereotipurilor despre anumite grupuri marginalizate şi, în acest context, eu voi vorbi despre persoanele invalide şi despre apariţia unei atitudini discriminatorii despre ele, respectiv despre noi. Cred că adevărul este undeva la mijloc şi că, totuşi, nu se poate spune că mass-media doar reprezintă realitatea, ci o şi construieşte. Drept urmare, şi natura acestei realităţi depinde în mare măsură de mesajele transmise de mass-media.
În această regiune, care a suferit mult de pe urma diferitor conflicte, înainte de toate a celor etnice, respectarea diferenţelor este pusă sub semnul întrebării, de aceea fiind foarte importantă identificarea tuturor formelor de discriminare, chiar şi a discriminării informative faţă de persoanele invalide. Dumneavoastră ştiţi că există diferite grupuri marginalizate. Persoanele invalide sunt unul dintre acestea. Ei sunt, bineînţeles, o parte a societăţii civile şi, de fapt, o parte importantă a acesteia, iar persoanele invalide sunt marginalizate foarte des, dar nu numai din cauza invalidităţii, ci şi din cauza apartenenţei lor religioase şi naţionale, din cauza apartenenţei lor de sex, iar cel mai mult din cauza statutului social. Dar, în esenţă, este vorba despre o populaţie care nu este deloc mică, deşi nu e suficient de vizibilă în public şi, drept urmare, nici în mass-media. Conform datelor statistice, aproape 10% din populaţia mondială, respectiv aproape şase sute de milioane de oameni suferă de un fel de invaliditate. În Europa, fiecare al zecilea om suferă de o anume invaliditate. În ţara noastră, această cifră este de aproape opt sute de mii de oameni, ceea ce, veţi recunoaşte, nu este o dată de neglijat. În acest sens, rolul mass-media drept cea de-a şaptea putere, este mare şi extrem de responsabil în promovarea diferenţelor şi la redefinirea valorilor în general într-o societate precum este a noastră, şi noi, cei de la Mişcarea Invalizilor, considerăm că, pe lângă alţi subiecţi sociali, mass-media trebuie să fie partenerii noştri şi aliaţii noştri, mai ales în ce priveşte schimbarea acelei paradigme ca persoanele invalide să nu mai fie doar obiect al acordării subvenţiilor şi al îngrijirii sociale, ci subiecţi, respectiv oameni cu drepturi legale elementare şi, înainte de toate, cu drepturi elementare ale omului.
Iar acum, să vedem care este situaţia în privinţa imaginii informative sau prezentării acestui grup marginalizat în publicul nostru? Mai întâi, mass-media de astăzi, indiferent dacă este vorba de cele electronice sau de altele, alergând după tiraj şi profit, dar supunându-se pieţii şi gustului mediocru, să nu zic ieftin, al publicului, deseori oferă stereotipuri şi concepţii tradiţionale despre persoanele invalide. La această ambianţă contribuie mai mulţi factori. Părerea mea este că doi factori stau la baza lucrurilor – pe de o parte, cunoaşterea insuficientă a temei de către redactori şi ziarişti şi, pe de altă parte, atitudinea subiectivă privind problemele invalidităţii – iar consecinţele unor asemenea informări sunt multiple. Înainte de toate, ele întăresc stereotipurile deja existente, duc la o informare incompetentă şi, deseori, la o tratare senzaţionalistă a problemei. Cu alte cuvinte, dacă acordaţi o atenţie mai mare modului de informare în mass-media despre acest grup marginalizat, puteţi deduce foarte simplu că predomină două extreme. Pe de o parte aveţi un ton milos, patetism, jale şi aşa mai departe, iar cealaltă extremă aduce relatări cu nişte admiraţii neobiective, cu exagerări asupra oricărui succes şi care uneori este la limita bunului simţ.
(…)

Atila Kovač:
Aş discuta despre raportul altor mass-media minoritare faţă de grupurile marginalizate. Un exemplu nu chiar pozitiv sunt anumite mijloace de informare maghiare care, bineînţeles, mereu ceva se plâng comunităţii etnice maghiare. Nu mă refer doar la „Magyar Szó“, ci şi la alte ziare, iar când este vorba de tema homosexualităţii, ele sunt destul de radicale. Odată am spus destul de obraznic că atitudinile acestui grup, modul în care comunică şi modul în care vorbesc despre populaţia LGBT (lesbiene, gay, bisexuali şi travestiţi, n .trad.) se pot egala cu atitudinile Partidului Radical Sârb. Am încercat să-i întreb de ce o fac, căci dacă se ocupă de unul dintre grupurile minoritare care, la rândul lor, sunt destule, printre ele fiind şi cele marginalizate, de ce nu au o asemenea atitudine negativă şi faţă persoanele invalidte şi alte grupuri, şi le-am zis – “Okay, dacă voi într-adevăr sunteţi mijloacele de informare care se ocupă şi de drepturile minoritare şi de anumite minorităţi, de ce nu acordaţi un spaţiu mai mare şi altor minorităţi sau măcar nu scrieţi în mod atât de negativ despre alte minorităţi?“ Bineînţeles că nici până azi nu am primit nici un răspuns, nici că au dorit să discute pe această temă, astfel că aici avem încă o problemă – cum s-ar putea explica ea – a minorităţilor multiple despre care se vorbeşte mai puţin, ceea ce, de fapt, este o situaţie destul de nefavorabilă – să aparţini şi minorităţii religioase şi minorităţii naţionale şi să mai fii, de exemplu, o persoană invalidă şi să ai partener sau parteneri de acelaşi sex – ceea ce sunt situaţii chiar reale – cum vei fi tu promovat? Nu spun că asemenea poveste nu a apărut în mass-media, dar nici eu, de fapt, n-am văzut-o.
Nu doresc să citez acum, deoarece cred că situaţia în mass-media s-a schimbat cât de cât în această privinţă, deşi mai mult s-a rezumat la gay-parade, despre ceea ce s-a întâmplat acolo, dacă s-au bătut sau nu, acest lucru încă fiind cel mai important – dacă cineva a fost pumnit sau nu. Cea de-a doua temă, respectiv a doua dată când se vorbeşte despre populaţia LGBT este 1 decembrie – dar au trecut aproape patru ani de când am încercat să spun că 1 decembrie este Ziua internaţională a luptei împotriva HIV/AIDS-ului, ceea ce e o temă, iar cu totul alta sunt persoanele LGBT care trăiesc în această ţară.
Având în vedere că în ultimii tri ani lucrez în localităţi mai mici, ceea ce este o experienţă pozitivă că ele ne-au acceptat mult mai bine, chiar dacă se consideră că mediile mai mici sunt închistate şi netolerante faţă de alţii, în câteva rânduri am zis în glumă că mai degrabă vor face o gay-paradă într-un sat de pe lânga frontiera maghiară, decât la Belgrad. Iar dacă lucrurile vor continua astfel, într-adevăr vom invita şi mass-media belgrădeană să vină într-un sat, într-o piaţă, la o reuşită gay-paradă din Serbia.
(…)

Pavel Domonji:
Atunci când în Serbia se spune „minorităţi“, oamenii se gândesc de obicei la minorităţile etnice. Bineînţeles, pe lângă cele etnice, există şi multe alte minorităţi, chiar am putea spune că o societate contemporantă este – societatea minorităţilor. În afară de aceasta, fiecare dintre noi se poate afla în poziţia unei minorităţi. A fi în minoritate, nu înseamnă imediat a fi expus represiunii, aceasta deseori poate însemna şi anumite favoruri şi avantaje. Vă voi aminti doar că indivizi inventivi ai unei minorităţi creative există în fiecare societate, şi ei, dacă nu se bucură de beneficii materiale, atunci măcar se bucură de cele nemateriale. Dacă pentru cineva poziţia de minoritar înseamnă sau nu izvorul periclitărilor, aceasta depinde de un şir de factori – de sistemul valorilor, de ideologia conducerii, de circumstanţele sociale generale, de situaţia economică ş.a.m.d. A fi o minoritate în perioada regimului Milošević, nu a fost un lucru plăcut, însemnând să fii expus represiunii şi isteriei naţionaliste şi regimul să stimuleze şi să tolereze violenţa asupra apartenenţilor minorităţilor.
După 5 octombrie, fără nici o intenţie să carismatizez această dată, s-a ajuns la o însemnată despovărare psihologică a minorităţilor – a dispărut acea teamă că vor fi ţinta unei noi represiuni. S-au făcut unele mişcări înainte, a fost adoptată Charta Constituţională, a fost adoptată Legea Minorităţilor, s-au transpusîn practică unele soluţii instituţionale, a fost creat un fel de sistem de protecţie care, mai mult sau mai puţin, este în conformitate cu standardele internaţionale, însă toate acestea s-au făcut până la jumătate, deci până la jumătate s-au făcut şi paşii pe plan normativ şi paşii pe plan instituţional. Singurul loc în care nu s-au produs schimbări sunt atmosfera socială generală şi convingerile oamenilor. Ştiţi că este relativ uşor să adopţi o nouă lege, însă nouă ne-au trebuit doi ani ca să fie adoptată Legea Minorităţilor, pentru noua Constituţia pare-se că trebuie mai mult de şase ani, iar pentru schimbarea convingerilor, respectiv pentru schimbarea societăţii, va trebui să treacă de zece ori mai mult timp decât pentru adoptarea Constituţiei. Ceea ce mass-media a făcut în timpul lui Milošević, este foarte greu de îndreptat – unele prejudecăţi şi stereotipuri s-au întărit chiar şi mai mult..
De altfel, eu sunt parţial de acord cu prima întrebare – dacă mijloacele de informare sunt (sau nu) doar oglinda societăţii. Da, ele sunt oglinda societăţii, însă mass-media… de asemenea şi conturează societatea şi, dacă deja ne folosim de metafore, cred că, de exemplu, o metaforă mult mai indicativă decât cea a oglinzii este cea a ferestrei. În timp ce mijloacele de informare, de exemplu, trebuie să ne lărgească orizonturile, ele trebuie s-o facă întotdeauna când scriu despre altcineva, indiferent dacă acel altcineva a fost identificat din punct de vedere confesional, etnic, sexual sau altcum, şi sunt importante din cauză că introduc curent şi ozonizează încăperea în care ne aflăm – vreau să spun că sunt importante pentru a se produce publicul critic. Mijloacele de informare din Serbia, de fapt, au deschis la un moment dat nu numai ferestrele, ci şi uşile, însă nu pentru întrebuinţarea publică a minţii, ci a nebuniei, otrăvii şi urii şovine şi, vă voi aminti că pe timpuri, o scriitoare minunată, Vesna Parun, a declarat că politica a fost ucisă de presa din Iugoslavia. Şi este chiar aşa: politica se ocupă de problema comunităţii, iar presa distruge aceată comunitate dacă de pe coloanele ei se scurg sângele şi otrava. Aici, însă, trebuie adăugat ceva – hotărârile despre ceea ce s-a făcut în presă, nu s-au adoptat în casele informative, nici în biroul directorului sau al redactorului responsabil, ci în afara lor, le-au adoptat elitele de comandă sau, dacă vreţi, elitele politice, iar mass-media doar le-a urmărit, a formatizat realitatea în conformitate cu acele hotărâri.
Haide acum să vedem dacă citind presa noastră, puteţi ajunge la concluzia că minorităţile, de exemplu, sunt de o importanţă strategică pentru Serbia, că minorităţile sunt o resursă modernizatoare importantă, că minorităţile sunt importante pentru asigurarea sprijinului european, că minorităţile sunt importante ca o punte financiară şi economică de colaborare între Serbia şi vecinătatea ei? Puteţi oare ajunge la o asemenea concluzie urmărind mijloacele noastre de informare? Nu puteţi! De ce? Pentru că pe mass-media noastră nu o interesează minorităţile. Nu există ziarişti specializaţi pentru problematica minoritară, redacţiile nu urmăresc sistematic această problematică, astfel că ea este de importanţă periferică. Despre minorităţi se scrie doar când este vorba de incidente sau dacă au loc unele manifestări de-ale lor mai mari, şi atunci li se acordă o atenţie. Şi, să fiu sincer, dar în favoarea adevărului, această problemă nu există doar pe linia minorităţile-mijloacele de informare în limba majorităţii etnice, ci ea există şi pe linia o minoritate-altă minoritate, respectiv mijloacele de informare ale altei minorităţi. Nici că“Magyar Szó“ este prea interesat pentru ceea ce se petrece în cadrul altor comunităţi, nici că “Hlas l’udu“ este prea mult interesat pentru ceea ce se petrece în cadrul comunităţii maghiare, rutene, rome sau al oricărei alte comunităţi. Avem, deci, un fel de închistare în propriul spaţiu etnic, ceea ce consider a fi ceva foarte, foarte rău.
(…)


Medija centar, Belgrad, 27.07.2006, 12h

Leave A Response