Tribuna 4, AIS, INTEGRARE ŞI TOLERANŢĂ

Hotelul NARVIK,
Kikinda,
Vineri, 18 august 2006, orele 19,00
AU PARTICIPAT:
Mihajlo Mihajlov, publicist şi disident politic
Mirko Ðorđević, sociolog al religiilor
Milica Mima Ružičić, ONG „A trăi în picioare”
Željko Bodrožić, redactor al ziarului “Kikindske”

MODERATOR:
Dinko Gruhonjić, preşedintele Uniunii Ziariştilor Independenţi din Voivodina

Dinko Gruhonjić:
Aş începe această tribună de la tine, Željko, având în vedere că iată, deja au trecut aproape şase ani de la 5 octombrie – îţi aminteşti bine, probabil cel mai mult dintre noi, de anul ’98 şi de Legea Informării a lui Vučić, când ziarul tău a fost ţinta de bază a conducătorilor locali de-aici. Deci, la şase ani după 5 octombrie, te-ai aflat în situaţia în care, practic, aceiaşi oameni depun acuzaţii împotriva ta, în care radicalii iarăşi sunt la putere şi, vorbind despre promovarea diferenţelor, cum te simţi tu astăzi, ca un ziarist care în definitiv au demonstrat că este diferit după curajul său şi după tot ceea ce ţi s-a întâmplat din cauza acestui curaj, cum te simţi în comparaţie cu acea perioada? S-a schimbat oare ceva şi este oare greu să fii astăzi diferit, aşa cum a fost pe-atunci?

Željko Bodrožić:
În mediul nostru mic, într-un stat care este cam retrograd şi conservator, probabil că este greu a fi diferit şi mulţi oameni diferiţi, în mediile mai mici, mai bine pot simţi pe propria piele acea inacceptare din partea mediului înconjurător, numai din cauză că altfel judeci sau altfel arăţi. În raport cu anii în care Serbia a fost guvernată de regimul lui Milošević, s-au schimbat multe cele, însă şi-n continuare, mai ales în mediile noastre mici, conştiinţa oamenilor este cam aceeaşi, iar ceea ce mă îngrijorează este că nu s-au schimbat şi multe segmente ale sistemului şi că un număr mare de oameni care au contribuit ca acestă ţară să ajungă la coada Europei, să fie retrogradă şi săracă, să fie atât de puţin de democratică, încă sunt activi. Aceiaşi oameni deţin şi astăzi importante funcţii de stat – mă refer la Kikinda – mulţi oameni care şi astăzi lucrează în justiţie, procuratură, la poliţie, la poliţia secretă, în marile colective economice, sunt aceiaşi oameni care şi pe parcursul anilor ’90 au făcut totul posibil pentru supravieţuirea acelui regim, pentru supravieţuirea acelui mod de gândire, pentru supravieţuirea xenofobiei, atât de răspândită în popor. După 5 octombrie, datorită faptului că unii dintre ei s-au linguşit liderilor DOS-ului, precum şi datorită unora dintre lideri care i-au îmbrăţişat atât de repede, aceştia au câştigat acel, cum să-i zic, blat democratic, astfel că acum ei sunt judecători democraţi, procurori democraţi, poliţie democrată, care întrebuinţează aceleaşi metode, dar mai rău dintre toate este că judecă la fel ca şi pe acele vremuri, fapt care-l descurajează pe orice om tânăr dintr-un mediu local, iar pe alţi oameni îi pot împinge din viaţa publică, din politică sau din orice angajament social, deoarece mulţi oameni tineri nu văd, pur şi simplu, nici un motiv pentru a se angaja public şi sub orice formă, totul indicând asupra faptului că acesta ar fi un lucru zadarnic şi că în Serbia niciodată nu va fi mai bine. Eu cred că va fi mai bine, cred că în această perioadă lungă şi grea a tranziţiei, aşa cum astăzi i se zice perioadei de trecere, există un ţesut sănătos al poporului şi cetăţenilor Serbiei, mai ales în Voivodina, care va reuşi să înfrângă infamia atât de avansată în anii ’90.
Kikinda se află acum sub conducerea radicalilor şi socialiştilor, însă în unele lucruri – şi eu sunt mai altfel decât erau prin anii ’90. Se poate observa că şi în adresările lor publice, precum şi în alte momente, ei evită cuvinte grele. Însă, în unele situaţii extraordinare, din ei izbucneşte iarăşi acel spirit vechi şi atunci îi deranjează orice diferenţă, fie ea politică, religioasă sau oricare alta, astfel că procesul tranziţiei va decurge şi mai încet în mediile mai mici. Pe parcursul acestor ani, Voivodina a pierdut mult din acel spirit civic al ei şi va trebui destul timp pentru ca acesta să revină la locul lui în Voivodina.

Dinko Gruhonjić:
Mima a fost una dintre persoanele care a predat la seminarul nostru „Promovarea diferenţelor“, unde s-a discutat tocmai despre ziarişti, despre cum ar trebui mass-media să folosească anumite noţiuni, mai ales fiind vorba de persoanele cu invaliditate. Deci, aceasta este prima întrebare a mea pentru tine – cât de mulţumită poţi fi cu aceasta şi în ce măsură această problematică este tratată în mod adecvat de mass-media noastră, iar în ce măsură ea şi-n continuare vuieşte de stereotipuri şi necunoaştere a materiei?

Milica Mima Ružičić:
Tocmai acum, ascultându-l pe interlocutorul precedent, m-am gândit cât aş dori să pot asigura, fiecăruia dintre voi, plecarea pentru o zi la Ljubljana, care nu ne este chiar departe, de fapt, doar să faceţi o plimbare prin centrul oraşului, în care există o stradă, de fapt, la o depărtare de vreo cinci minute de centrul oraşului, şi în care se află fel de fel de organizaţii nonguvernamentale, printre care şi Institutul de Pace, care se ocupă de cercetarea poziţiei grupurilor minoritare şi marginalizate, unuia dintre ele sau chiar mai multora dintre ele aparţinând şi eu însămi. Acestea, deci, au acolo cluburile lor, organizaţii şi diferite alte forme de întruniri pentru oameni diferiţi – ceea ce-am văzut acolo încă în anul 2004, pe vremea când noi încă nu am clarificat cu unele chestiuni…
Când vorbim despre poziţia persoanelor invalide, ceea ce pe undeva este şi tema mea, pot spune că, din aspect terminologic, lucrurile s-au schimbat într-o oarecare măsură. Ieri a sosit informaţia că începând cu luna următoare, persoanele invalide vor beneficia de îngrijire din partea altor oameni şi un ajutor de 14.000,00 de dinari, iar titlul ei a fost „Persoanele invalide vor avea ajutorul şi îngrijirea altor oameni“, ceea ce, de exemplu, a fost de neînchipuit până acum – să se poată scrie şi-n acest fel, căci de obicei scria că ar fi „handicapaţii“ sau „persoane cu necesităţii specifice“, iar aceasta, pot spune, pe-undeva este victoria unui anume mod de gândire despre tema în cauză (nu aş elabora aceasta mai profund). Însă, ceea ce şi-n continuare rămâne ca problemă este nivelul imaginilor şi nivelul contextului… Şi-n continuare aveţi acele, cum să le zic, poveşti bombastice care intenţionează să provoce emoţii… De exemplu săptămâna trecută, în revista „Lisa“, a fost publicată o poveste despre o tânără care are auzul defectat, însă spusă de mama ei, care este mândră de succesele fiicei sale şi care toate astea le-a mai îndulcit cu cremă – mă scuz pentru expresie, însă nu pot folosi alta – deci le-a mai îndulcit cu crema unor atitudini ale ei care vorbesc cum trebuie suportate toate cele – înseamnă că invaliditatea este ceva ce se suportă, persoanele invalide sunt pătimitoare, poartă o enormă povară… şi, să revenim la acea poveste că odată un om, din a douăsprezecea generaţie a mea – acum mă scuz că vorbesc aiurea – deci, că acel om din a douăsprezecea generaţie a mea a greşit cu ceva, şi acum eu sau altcineva suportăm consecinţele păcatului lui – aceasta, deci, este consecinţa unui fel de cusur sau pedeapsă.
(…)

Dinko Gruhonjić:
Mirko, de la seminarul nostru din februarie şi până la acesta din august, Serbia a obţinut noua Lege a Cultelor şi Comunităţilor Religioase, în urma dezbaterilor lungi şi a mai multor versiuni de anteproiecte şi proiecte ale acestei legi. Şi în forma sa actuală, această lege este foarte criticată, nu numai din partea organizaţiilor noastre nonguvernamentale, ci şi din parte instituţiilor internaţionale relevante. Însă, Guvernul Serbiei, respectiv Ministerul Cultelor, nu a ţinut prea mult cont de ele. Pare-se că prin această lege, cel mai mult sunt atacate tocmai drepturile comunităţilor religioase mici şi de aceea vă rog pentru un comentariu – înainte de toate asupra poziţiei comunităţilor religioase mici în Serbia, care acum este şi legalizată.

Mirko Đorđević:
Da, evident că eu nu trebuie să fiu îngrijorat pentru tema despre care voi vorbi, având în vedere că ceea ce mă preocupă este aproape în centrul atenţiei în fiecare zi, deşi în unele circumstanţe mai normale nu ar trebui să fie chiar aşa. Este suficient să deschideţi presa cotidiană şi să vedeţi incidentele de la o zi la alta – a fost demolat cimitirul ortodox, a fost demolat templul catolic, iar în perioada mai recentă avem chiar violenţe şi conflicte pe bază religioasă. În acest segment nu s-a schimbat nimic din anul 2000, doar că s-a mai complicat şi, mai mult chiar, acesta este un moment nou cu care-mi voi începe discuţia. Ceea ce se petrece la noi în jurul bisericilor, comunităţilor religioase, religiei în general, dar mai avem şi această lege, provocă o îngrijorare tot mai mare în sferele de influenţă ale Uniunii Europene, în Consiliul Europei şi, dacă aveţi ocazia să citiţi unele comentarii mai serioase despre aceste lucruri care se petrec, veţi vedea că ele se urmăresc cu mare îngrijorare, fiindcă nimic nu s-a schimbat în această privinţă. Povestea despre noua Lege a Cultelor este veche – a fost adoptată cu greaţă – iar eu vă voi spune doar câteva momente care se reflectă în evenimentele de azi şi de ieri, nu mă mai apuc de întreaga ei istorie. Dumneavoastră ştiţi că îndată ce a apărut primul anteproiect, după cea de-a opta serie A, Legea a sosit în Parlament, începând apoi o vastă dezbatere. Poanta este că acea dezbatere, deşi zgomotoasă – iată, aici sunt şi reprezentanţii mass-media care o ştiu – nu a intrat în esenţa problemei, fiindcă situaţia noastră este de aşa natură încât nimeni nu a vrut să se ocupe de unele experienţe mai serioase din lume, ci aici totul s-a reflectat prin prisma raportului dintre structurile politice şi forţele politice şi a unui raport nerezolvat în permanenţă dintre stat şi biserică, care din aspect juridic este definit astfel – statul şi biserica sunt separate, biserica de stat, statul de biserică, însă ăn realitate lucrurile nu stau deloc aşa, în realitate avem o situaţie de împletiri şi interpretări atât de mari, încât încât ele în general se răsfrâng asupra comunităţilor religioase mai mici, deşi nici cele mai mari nu sunt liniştite, pentru că se implică în ceva ce este incompatibil unei societăţii moderne. Am încercat, în nenumărate discuţii, să atragem atenţia publicului asupra tuturor versiunilor legii, îmi amintesc că – trebuie să spun acest lucru, chiar dacă nu-mi face plăcere – atunci când Legea a sosit în Parlament, unul dintre deputaţi a declarat de la tribuna Parlamentului Serbiei: „Noi vom adopta această lege, aşa cum am intenţionat, iar Mirko Đorđević să facă ce vrea el la Šimanovci. Noi o vom adopta şi gata!“ – Acest deputat se numeşte Krasić („Împodobescu“, n .trad.), care cred că şi astăzi „împodobeşte“ sala Parlamentului, însă nici că eu vreau să mă ocup de el, nici că acea expunere a lui m-a îngrijorat cine ştie cât de mult, ci în baza acestui exemplu am văzut încă o dată că într-adevăr o voi face. Am încercat şi mai târziu să le vorbim despre lucrul esenţial, pe care şi acum doresc să-l accentuez – voi puteţi adopta această lege, raportul momentan al forţelor politice în Parlament îi este favorabil, însă acea lege are un singur defect! Care? Ea nu va fi aplicată, nu va putea fi aplicată deloc. De ce? Mai întâi, este în dezacord total cu Constituţia – conform căreia toţi cetăţenii sunt egali şi tuturor cetăţenilor le este garantată libertatea deplină a religiei, a organizării bisericeşti, a comunităţilor religioase, a exprimării confesiunii în modul care le corespunde. În pratică, lucrurile deloc nu stau aşa. Al doilea lucru este că, pentru a impune ceva ce nu există în nici o lege similară din lume, ei au inventat doar cinci biserici tradiţionale care, în baza duratei lor istorice, deja sunt, pasămite, în avantaj absolut faţă de altele. Cu acest lucru au făcut atâtea improvizări încât în presa de azi dimineaţă, de exemplu, ministrul Cultelor, domnul Radulović, susţine că biserica noastră este prezentă pe aceste spaţii de 1 700 de ani. Ne-ar trebui un semestru întreg pentru a dovedi acestui om că biserica noastră există din luna iulie 1219 şi că durata ei este cam destul mai scurtă, nu?!
Să n-o mai lungesc, să lăsăm acum de-o parte toate părţile defecte ale Legii, căci problema constă în faptul că minorităţile religioase, comunităţile religioase mai mici, cum doriţi, au ajuns pe poziţia de jertfe, însă nu doar ele, ci şi unele biserici care în acest spaţiu într-adevăr există de secole întregi, şi aici este tot o problemă. Dar, poate că lucrurile nu ar fi fost chiar atât de complicate – cine crede, crede, cine merge la biserică, merge la biserica sa – dacă aceasta nu ar avea reprecusiuni politice, dacă nu ar provoca tulburări de cele mai largi demisiuni. Ei au adoptat acea Lege şi imediat după aceea, cred că a doua zi după ce a fost semnată de preşedintele Republicii, deşi nu trebuia s-o semneze – cel puţin această lege a fost una pe care preşedintele Republicii nu trebuia deloc s-o semneze (a fost semnată, ce-i drept, în nişte circumstanţe ciudate, iar opiniei publice i-a fost comunicat: „A fost semnată de preşedintele Republicii chiar dacă nu e perfectă, chiar dacă trebuie îmbunătăţită; o vom îmbunătăţi în mers“ – ceea ce poate semăna doar cu noi; omul să personifice structura constituţională a statului, pentru a se putea comporta…) – Legea s-a dovedit a fi inaplicabilă. A doua zi, cred că a fost chiar a doua zi, ne-a sosit, a vizitat statul nostru, un oaspete înalt din vecinătate, preşedintele Republicii României. În aceeaşi zi, dumnealui a pus, mai întâi, o întrebare, după cum s-a comunicat – „Ce-i de făcut după adoptarea unei asemenea legi, oare românii au drept la biserică, respectiv să şi-o organizeze ca şi cetăţeni loiali ai acestui stat. Românii, cetăţenii loiali ai Serbiei, doresc facă aceasta în cadrul Bisericii lor Ortodoxe Române, care se ştie de când există“. Întreaga poveste a căzut baltă, nimeni nu a ştiut să-i răspundă înaltului oaspete cine ştie ce, însă Dumnealui a fost insistent şi a întrebat mai departe – „Însă, în statul meu, aşa cum este, în Republica România, Biserica Ortodoxă Sârbă nu are nici un fel de probleme, îşi are Episcopia de Timişoara, fără să fie vreo problemă“.
(…)

Mihajlo Mihajlov:
Doresc să spun că lucrurile nu sunt atât de simple precum par. Să fii, într-un oarecare sens, avocatul diavolului, aşa cum de obicei se spune când vorbeşti despre minorităţi – cele politice, naţionale, sexuale, medicale, despre invalizi, bolnavi de sida… Este cert că o societate nedemocratică condamnă şi discriminează asemenea minorităţi, fără nici un dubiu; însă chiar şi în cadrul islamului, teroriştii sunt minoritate, Al-Kaida la fel, precum minoritate este şi Le Pen, care va inaugura acum, la Vârşeţ, un târg de automobilism – şi, ce-i de făcut? Să respectaţi toate minorităţile? Să respectaţi teroriştii? E prea mult… adică problema minorităţilor nu este deloc simplă, aşa cum ea poate părea la prima vedere, nu e deloc simplă. Ce, de fapt, s-ar putea face? În orice caz, toţi noi aparţinem unei minorităţi şi unei majorităţi într-un anumit sens. În cadrul tuturor religiilor mondiale, problema minorităţii şi majorităţii este depăşită de la bun început, fapt care cel mai bine este exprimat în epistola creştină a apostolului Pavel – nu mai există nici evrei, ni romani, nici greci, mai mult chiar, nu mai există nici bărbaţi, nici femei, toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu. Aşadar, egalitatea în faţa lui Dumnezeu este una, iar egalitatea în viaţa care nu există şi nu va exista niciodată, este cu totul alta. În America, de pildă, invalizii au avut nenumărate drepturi. Acolo orice oraş are acele coborâşuri de pe asflat pe care puteţi împinge căruciorul, iar unii invalizi, de exemplu, au iniţiat acuzaţii şi le-au depus la tribunal din cauză că nu au fost acceptaţi să muncească în restaurante ca ospătari. S-a făcut mare vâlvă, şi unii au fost chiar şi angajaţi ulterior. Însă, chiar şi acolo, persoanele care suferă de daltonism, ceea ce e cel mai mic nivel de invaliditate, nu au dreptul să conducă maşină. Deloc! Egalitatea există, însă pentru ei nu, şi nu e nici posibil să existe, deoarece ar putea provoca o catastrofă de neînchipuit.

Hotelul NARVIK, Kikinda, Vineri, 18 august 2006, orele 19,00

Leave A Response