Tribuna5, CINE ESTE SATANIST?

Muzeul Voivodinei,
Novi Sad,
Vineri, 25 august 2006, orele 19,00
UČESTVOVALI:
Filip David, scriitor
Aleksandar Popov, Centrul pentru Regionalism
Nadežda Gaće, preşedintă a AIZS-ului (Asociaţia Independentă a Ziariştilor din Serbia)
Mileta Prodanović, artist plastic şi scriitor
Veljko Samolov, ziarist

MODERATOR:
Dinko Gruhonjić, preşedinte al Uniunii Ziariştilor Independenţi din Voivodina

Dinko Gruhonjić:
În urmă cu câteva zile, la Novi Sad, Episcopul Irinei de Bačka, a interzis, cu ajutorul poliţiei, spectatolul unei trupe de teatru italiene, pe motivul cum că ar fi fost vorba de un spectacol satanist care a deranjat liniştea sa şi a credincioşilor care s-au aflat în biserică. Filipe, care este părerea dumneavoastră despre aceasta?

Filip David:
Este absolut de neconceput, dar cred că într-o ţară normală este şi inacceptabil, ca biserica astfel să reacţioneze şi, la intervenţia ei, poliţia să-i înlăture pe actori atât de repede, creând din aceasta un fel de scandal cultural. Ceea ce de asemenea mă surprinde, şi aceasta în sens negativ, este că, măcar până acum, aproape că nu a apărut nici o reacţie a opiniei publice, ceea ce doar a confirmat vechiul fapt în care ne-am putut convinge încă de pe vremea lui Milošević, de la începutul anilor ’90, şi anume că noi nu avem opinie publică – opinie publică care să reacţioneze, asociaţii artistice care să reacţioneze, teatre care să reacţioneze. Ar fi normală condamnarea unui asemenea gest, care este un gest periculos şi fără precedent, deoarece poate deveni exemplu pentru alte lucruri asemănătoare, indiferent că se va întâmpla la Belgrad sau în orice alt loc (orice loc se poate proclama sfânt, să aibă însemnătate istorică, însemnătate bisericească şi să fie interzisă totalmente prezentarea unor grupuri artistice, asociaţii, ş.a.m.d…). Pur şi simplu, nu se înţelege pericolul care poate să reiese din aceasta şi, dacă nu se reacţionează la timp, dacă nu există, să spun acum o frază, o reacţie socială mai largă – cred că ştiţi cam la ce mă refer – înseamnă, dacă lipseşte reacţionarea generală, atunci lucrul acesta devine într-adevăr periculos, iar noi, deci, vedem că opinia publică nu există, reacţiile sunt limfatice; doar acest comunicat al Uniunii Independente a Ziariştilor, care este absolut bun, absolut corect, dar care trebuie să fie un apel pentruca toţi celorlalţi să reacţioneze. Însă aceasta înseamnă că de fapt – fiţi atenţi, un om care urmăreşte viaţa noastră politică, un om care urmăreşte viaţa socială, viaţa culturală, vede că predomină un model cultural, iar când spun model cultural, nu mă refer doar la cultură în sensul mai restrâns al cuvântului, ci la totalitatea modului de gândire, aşa cum Goldhagen, în cartea sa Călăii benevoli ai lui Hitler, a definit totalitatea modului de gândire – el vede că, şi prin doborârea lui Milošević şi prin venirea lui Koštunica, prin venirea acestei coaliţii la putere, la putere este şi un model cultural care înseamnă victoria acelor forţe care sa-u arătat pentru prim dată la mitingurile de la începutul anilor ’90. Aceasta este acum o situaţie autentică – să avem puterea oamenilor care au iniţiat mitingurile. Ei l-au folosit pe Milošević într-un anume fel şi i-au dat în mâini puterea… I-au zis: – Iată, fii tu la putere! – iar acesta numai la putere se şi gândea. – Tu ne vei sluji nouă, iar noi ţie – şi aşa mai departe. Apoi şi acea alianţă s-a dezmembrat, ştim cum…
Biserica are prea mare influenţă în societate, aceasta trebuie s-o spun imediat, şi deseori, la întruniri ca aceasta, eu menţionez una dintre dovezile pentru această afirmaţie – că astăzi despre acea verticală spirituală ce se numeşte Nikolaj Velimirović, fiecare om care a citit serios, de exemplu, să amintim doar cartea „Prin fereastra temniţei” şi să nu mai vorbim despre operele lui complete, îşi poate da seama despre ce este vorba – despre un anti…, care este împotriva culturii, împotriva civilizaţiei şi împotriva toleranţei. Acestea sunt, deci, unele din premisele de bază pentru formarea atitudinilor acestor preoţi care conduc astăzi BOS (Biserica Ortodoxă Sârbă, n. trad.). Şi acesta este doar un element al acestei judecăţi, însă un moment în care trăim foarte, foarte periculos. În această scurtă expunere introductivă, doresc doar să ilustrez la ce, de fapt, mă refer – cred că unele exemple pot demonstra mai pe larg în ce măsură am devenit inconştienţi de situaţia în care trăim, de mediul ambiant, de relaţiile noastre cu vecinii, etc. Unul din ele este – cineva poate crede că este vorba de nişte exemple naive, dar eu cred că nu sunt – dacă urmăriţi sportul, evoluarea reprezentativei Serbiei în noile tricouri şi aşa mai departe. Chiar pe un site pe care-l apreciez şi-l iubesc, un post de radio, în care am avut încredere totdeauna, a fost primul care a denumit reprezentativa noastră „Beli orlovi“ („Vulturii albi“, n. trad.). Şi văd că acum această denumire este acceptată, şi-ncet să şi extinde, „Beli orlovi“ ai noştri, etc. Aşa cum strigau odinioară: „Plavi, plavi“ („Albaştrii, albaştrii“, n. trad.), acum vor striga: „Beli orlovi“. De parcă nu se ştie ce înseamnă „Beli orlovi!“. La Haga au fost amintiţi de mai multe ori: „Beli orlovi“ în legătură cu Bokan, cu crimele comise, iar noi ne mândrim acum că aceştia sunt „Beli orlovi“.
Ori imnul, de exemplu – despre care nu a existat nici o dezbatere serioasă într-un mediu multietnic. Înainte de toate bulumucurile, Serbia a avut 33% de cetăţeni care nu sunt de origine etnică sârbă. Şi atunci a fost o nebuloasă să fie formate statele etnice, şi Serbia să fie aceea care va iniţia formarea statelor etnice!. Şi bineînţeles că s-a terminat aşa cum s-a terminat. Şi după toate astea, Serbia încă are vreo treizeci la sută de cetăţeni nesârbi, etnici nesârbi, dar care sunt cetăţeni ai Serbiei. Şi acum aveţi un imn, şase-şapte strofe, în care de 17-18 ori se amintesc sârbii, neamul sârbesc, sfântul sârb, de parcă cel puţin într-o strofă, într-o frază, nu s-a putut spune „toţi cei ce trăiesc în Serbia!“. S-a putut şi recompune acel cântec, dacă cineva a ţinut atât de mult la melodie. Şi, dacă deja s-au făcut unele modificări, şi în loc de „regele sârb“ s-a introdus „ţările sârbe“, atunci s-a putut măcar ceva, o parte din acest imn să fie dedicat şi acelora care nu sunt etnici sârbi, ca oamenii să se şi simtă cetăţeni ai acestui stat. Îmi pot doar închipui cum se va simţi un maghiar, un slovac sau nu ştiu cine, ajungând la vreun succes, la primul loc la vreo olimpiadă, când se va cânta acest imn cu astfel de mesaj, care absolut este un mesaj al netoleranţei. Acesta este mesajul netoleranţei! Trebuie să recunosc, eu m-am înfiorat ascultând acest imn şi la mitingurile opoziţiei sârbe din perioada lui Milošević, şi am crezut că aceasta a fost un fel de protest împotriva comunismului şi nu mai ştiu ce tot lucruri – hai’ să le arătăm noi lor acum că avem un imn vechi. În loc să se accepte un imn extraordinar şi frumos scris „Vostani Serbie” („Trezeşte-te, Serbie”), care este pe măsură satisfăcătoare în orice sens, să nu mai vorbesc de partea muzicală, iar textul este scris de Dositej Obradović, text care s-a putut şi adapta puţin şi toţi ar fi fost mulţumiţi.

Dinko Gruhonjić:
Mulţumesc. Nadežda, atunci când este vorba de mass-media, oare a apărut măcar vreo notă mai importantă vizavi de acest cel mai nou scandal în oraşul principal al, aşa cum se spune, Voivodinei multietnice şi multiculturale?

Nadežda Gaće:
Acum, în timpul discursului lui Filip David, mi-am amintit de o minunată frază a lui Ivo Andrić; în perioada când era consul în Italia, el a descris cum a apărut fascismul şi a spus – Păi aşa, pe stradă pornesc doi-trei oameni care se îmbracă în negru, iar atunci – spune el – oamenii civilizaţi închid ferestrele şi cred că, pasămite, ăştia doar vor trece pe-aci, vor sparge câteva ferestre sau sticle, sau se vor îmbăta la birt, nu şi că vor învinge în Italia. Din păcate, au învins, şi mie mi-e teamă că, fiind vorba despre tema dreptului la diferenţe, că această temă în Serbia de azi este, ca şi-n poveste, poate doar o luminiţă la capătul tunelului. Există unele organizaţii nonguvernamentale şi asociaţii care se ocupă de această temă şi vorbesc despre ea, însă aceasta nu poate fi sarcina lor – bineînţeles că trebuie să existe asociaţii şi bineînţeles că este minunat faptul că Uniunea Independentă a Ziariştilor din Voivodina a reacţionat la acest eveniment – însă sarcina privind dreptul la diferenţe totdeauna este sarcina puterii, respectiv a sistemului şi a societăţii în care trăim. Deci, în acest moment noi ne aflăm în situaţia în care nu putem conta că avem o putere care să ţină cont de acest drept. Dimpotrivă, cred că puterea, prin hotărârile ei, susţine tot ceea ce poartă semnul negativismului în societatea sârbească.
Acum voi trece la mass-media. Ea se află într-o poziţie foarte grea în Serbia, indiferent că după 5 octombrie s-a crezut că au fost dobândite multe libertăţi şi că ne va fi mult mai bine. Astăzi în Serbia sunt mai mult de 1000 de posturi de radio, 250 de posturi de televiziune, zilnic se publică aproape 20 de cotidiene, 250 de săptămânale, şi acum, când toate le puneţi laolaltă, ceea ce noi de la AZIS am făcut – personal am făcut-o şi înainte, iar acum, de când îndeplinesc această funcţie, o fac împreună cu membrii Comitetului Executiv – observaţi că există, de fapt, ziare din care, pur şi simplu, se vede atitudinea Guvernului sau atitudinea marelui capital, a celor puternicilor, a oamenilor de afaceri care s-au îmbogăţit, bineînţeles, datorită privilegiilor ce le-au avut pe timpul lui Slobodan Milošević, pe timpul regimului criminal (acest lucru niciodată nu scap să-l accentuez, acest „criminal“) şi, simplu, situaţia în mass-media este destul de complexă. Colegii de la Agenţia „Beta”, redactorul şef şi responsabil al „Betei” mi-a spus alaltăieri că săptămâna trecută, trei ziarişti de-ai lui au cercetat cine sunt monopoliştii din Serbia – ceea ce i-ar interesa foarte tare pe oamenii din Voivodina – înainte de toate cei care au legătură cu alimentele, de ce acum nu scad preţurile produselor agricole dacă dinarul s-a întărit şi euroul a slăbit. Şi bineînţeles, precum orice agenţie, „Beta”, în mod conştiinciosa trimis rezultatele investigaţiilor sale tuturor ziarelor care există în Serbia, după care a constatat, cu părere de rău, că, de fapt, nimeni nu a fost interesat să publice texte analitice foarte serioase legate de situaţia economică din Serbia. De ce? Pentru că, fireşte, domnul Mišković este unul dintre boşii principali şi adoraţi în Serbia, care stă la o parte şi trage firele.

Dinko Gruhonjić:
Mileta, până mai discutăm pe această temă – bineînţeles că nu îi vom dedica întreaga tribună – dar mă înteresează şi părerea dvs., deci a omului care este şi scriitor şi pictor, care este artist şi pentru care libertatea probabil că este deasupra de toate, vă rog să ne spuneţi cum reacţionaţi la posibilitatea ca preoţii să interzică spectacolele.

Mileta Prodanović:
În cotidianul „Danas“, astăzi a fost pusă aceeaşi întrebare şi câteva personalităţi au răspuns, printre care şi directorul unei instituţii ce se află în această casă, în Muzeul de artă contemporană. Consider un lucru important că şi autorităţile civile din Novi Sad, oricare ar fi ele, au dat un răspuns echilibrat – eu nu cunosc în ce stare se află Secretariatul pentru Cultură sau membrul Guvernului orăşenesc însărcinat pentru domeniul culturii – însă ceea ce a transmis „Danas“ este ceva ce aş semna şi eu. Noi, totuşi, trebuie să amintim că trăim într-o societate în care biserica şi statul sunt separate. E acum, Guvernul actual deseori uită acest lucru, ceea ce nu înseamnă că biserica nu trebuie să fie unul dintre stâlpii posibili ai societăţii. Însă când s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, mai întâi m-am gândit în care dintre ţările europene s-au putea petrece un asemenea lucru şi, din păcate, cred că există vreo cinci-şase ţări în Europa în care aşa ceva ar fi posibil; unele dintre ele sunt membre ale UE, unele sunt membre vechi, altele noi. De exemplu, aşa ceva nu s-ar fi putut întâmpla în Spania, însă în Grecia în tot cazul da, în Polonia fără orice dubiu, iar în Croaţia presupun că da. Amintiţi-vă că în Bosnia şi Herţegovina a fost, de exemplu, izgonit Moş Crăciun, şi aceasta nu mă miră, însă mă miră lipsa de reacţii, pe de o parte, iar pe de altă parte ceva ce ar trebui pus drept întrebare bisericii noastre, deşi cred că nu există suficientă capacitate pentru aşa ceva, deoarece despre materia respectivă se vorbeşte, deşi nu se cunoaşte prea bine, adică sunt de părere că cineva care trăieşte în casă de sticlă, nu ar trebui să arunce pietre asupra caselor altora. Încă un lucru este iarăşi cumva… să nu fie că întotdeauna mă exprim prin proverbe dar – un lanţ este atât de tare, cât de tare este cea mai slabă verigă a lui. Cred că pentru a se critica unele fenomene din societate – chiar misiunea însăşi a Domnului nostru Iisus Hristos, păstrată în forma scrisă, impune, înainte de toate, a te reexamina pe tine însuţi şi apoi şi pe celălalt, astfel că cred că există o verigă care îi lipseşte şi bisericii noastre şi multor altor biserici, şi anume o lipsă totală de voinţă şi capacitate pentru a se analiza propriul profil moral. Înseamnă că, cum să zic, preotul din parohia mea ar fi fost alungat din serviciu dacă ar sluji la pomana unui sinugigaş. Aceasta, evident, nu este valabil pentru episcopi – vă amintiţi că Nikola Koljević este cineva care s-a sinucis şi că la înmormântare slujba de pomeniere i-au oficiat-o câţiva episcopi. Al doilea lucru, un călugăr din Bizanţ a fost văzut că a luat sabia în mână, după care a fost izgonit din mănăstire şi răspopit; este notat şi cazul că, de exemplu, în secolul XI, saracenii au atacat Asia Mică şi că un călugăr a luat – deşi nu a întrebuinţat-o – sabia în mâini şi, după ce pericolul de atac a trecut, acesta a fost izgonit din mănăstire şi răspopit. Dar noi aici avem situaţia când călugărul se fotografiază pe un tanc cu mitraliera-n mână, după ce devine episcop şi membru al consiliului parohial. Au mai rămas destule cazuri, iar eu într-adevăr aş dori ca biserica să găsească în rândurile ei răspunsuri la aceste întrebări, să nu amintesc şi cele mai noi scandaluri care, de asemenea, sunt imanente acestui timp, fie că se rezolvă la Boston sau la Vranje, totuna e. Însă, de exemplu, este îngrozitor faptul în ce măsură biserica este pregătită să condamne minorităţile sexuale sau un alt comportament, iar în acelaşi timp să închidă ochii la aceleaşi fenomene din rândurile ei. Ea va susţine că aşa ceva nu există. Nu am aici nici un fel de atitudine de valorificare, pur şi simplu cred că, din aspect istoric, biserica Evului Mediu, dar şi mai înainte, a fost un fel de ventil pentru un anumit mod de comportament care nu s-a tolerat pe scena publică. Însă cred că despre acest lucru trebuie vorbit şi că este făraţnic să condamni pe alţii pentru ceva ce ai şi-n propriile rînduri, aşadar ceea ce eu aştept, este o autoanaliză serioasă a acestei biserici. Nu consider că toţi din acea biserică merg pe linia sus amintită, pe dreapta radicală şi a episcopului Nikolaj, cred că există şi unii oameni care văd lucrurile mai altfel, însă vocea lor nu se aude. Simplu, nouă ne rămâne să luptăm cu aceasta, aşa cum o fac şi polonezii, şi alţii… Aceasta este sarcina unei opinii publice critice, însă ea aici nu există din… ea nici nu a existat niciodată într-un sens mai serios. Absenţa ei am simţit-o cel mai mult în anii ’90/’91, pe când exista „Cercul belgrădean“ şi când aceiaşi 50 de oameni s-au întrunit mereu total decepţionaţi şi, ceea ce e şi mai rău, este vorba de oameni care tot aci se află, căci nimic nu s-a schimbat. Iată, atunci când s-au aprins lumânările în faţa biroului lui Milošević, s-a ştiut precis cine va veni în acele zile. Iar noi am fost tulburaţi atunci când i-am auzit pe oamenii din Dubrovnik, care atunci trăiau sub bombe, spunându-ne: “Voi aţi tăcut“. Eu m-am străduit să fiu pe-aci, printre cei 50 de oameni – iar acum nu ştiu dacă aceasta însemna ceva sau nu înseamna nimic, informaţiile nici că au circulat în aşa măsură. Cred că opinia publică critică a început să se formeze în urma schimbărilor, în perioada Guvernului lui Zoran Đinđić. Poate chiar şi puţin spontan a început să apară pe-atunci: cred că criticile adresate pe-atunci lui Zoran Đinđić din aşa-numitele „cercuri ale noastre“, au fost deseori dure şi neechilibrate şi acest lucru a devenit clar mai tâziu, când aceeaşi forţă care astăzi se află la putere şi care a fost la putere, a şters, pur şi simplu, acea alternativă în cel mai brutal mod posibil.


Muzeul Voivodinei, Novi Sad, Vineri, 25 august 2006, orele 19,00

Leave A Response